Biserica - darul comuniunii (II)

Cel care primeste darul trebuie sa-si indrepte mintea si inima spre daruitor pentru ca darul reprezinta o renuntare din partea daruitorului fata de primitor, deci poarta pecetea Crucii, adica a jertfei. Darul e mesagerul iubirii implinite prin jertfa. Preotul are aceasta datorie de a-i face pe crestini sa-si asume acest efort al jertfei de a darui pentru ca numai „daruind vei dobandi” cu adevarat (vezi N. Steinhardt).
     In Biserica darurile se interconditioneaza si-i ajuta pe oameni la completarea lor reciproca si la mentinerea lor in unitatea Trupului lui Hristos, astfel ca toti se bucura de toate darurile realizand in comuniune comunicarea, chiar daca fiecare are propriile sale daruri. Iata cum explica acest lucru parintele Staniloae: „Fiecare dar se tine dupa celelalte daruri, pentru ca in el e acelasi duh care tine in acel dar tendinta dupa unirea cu celelalte daruri. De aceea fiecare persoana ce are un dar simte ca darul ei e parte a celorlalte daruri, din cauza duhului care este in toate. O insusire mai remarcabila a unui membru al Bisericii se numeste dar nu numai pentru ca e daruita de Duhul Sfant, ci si pentru ca e destinat sa slujeasca altora, sa se faca un dar altora”. (vezi „Teologia Dogmatica Ortodoxa”).
     Aceasta capacitate a noastra de a percepe darul este alimentata de realitatea unei vieti duhovnicesti ce implica „partasia” din darurile Sfintelor Taine de care se bucura doar acei crestini practicanti.
     Sfanta Euharistie exprima modul culminant in care se actualizeaza circuitul darului. De la Dumnezeu spre om, de la om prin oameni si in Hristos inapoi la Dumnezeu. In felul acesta circulatia darului nu se incheie niciodata si arata necesitatea liturgica a crestinului ce vrea sa se inscrie intr-un timp liturgic.
     Relatia noastra de comunicare in comuniune incepe din scaunul de spovedanie, din acea relatie duhovnic - ucenic in care fiecare sporeste in duh prin rugaciune si jertfa Cuvantului. De aici incepe adevarata comunicare ce se implineste in comuniune. Marturisirea ucenicului nu trebuie sa se opreasca la pacatul in sine, ci la multitudinea fenomenelor care l-au determinat. Preotul este chemat sa-1 ajute pe ucenic sa se priveasca pe el insusi nu in comparatie cu ceilalti, ci avand in inima si suflet chipul lui Hristos si a jertfei Sale. Realizarea acestei comunicari la nivelul Tainei Spovedaniei este premisa comunicarii in Biserica.
     Preotul, in calitatea sa de pedagog, este dator sa-i adune pe credinciosi in unitatea Bisericii si sa le imprime un ritm liturgic prin redescoperirea in duh a sarbatorii. Din pacate tocmai aceasta relatie duhovnic - ucenic sufera la nivelul comunicarii din lipsa ei de intelegere si practicare. Nu am nevoie de duhovnic doar in Postul Mare ci in fiecare clipa a anului. Duhovnicul imi este mai intai parinte, frate, invatator, prieten si cand le implineste pe toate acestea imi devine si duhovnic. Dar pentru a castiga aceasta incredere e nevoie de timp si rugaciune de ambele parti ( vezi Rafael Noica „Celalalt Noica”).
     Cred ca atunci cand omul va reusi sa comunice real in relatia duhovnic - ucenic o importanta parte a comuniunii Bisericii va fi realizata nu doar ipotetic. Omul devine atunci mai constient de rostul sau in lume, devine responsabil, si prima lui forma de manifestare este comunicarea in virtutea unei anumite comuniuni ontologice de iubire, in care se inscrie si mesajul hristic: „intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii mei, de veti avea iubire unii pentru altii” (loan 13, 35).
     Taina acestei iubiri este insasi Biserica ce se exprima in comuniune prin comunicarea in Duhul Sfintelor Taine a preotului cu credinciosii. Cand vom intelege deplin necesitatea acestei comunicari duhul Bisericii se va implini prin comuniunea noastra.