„Tristetea stralucitoare“ a Postului Mare

Pentru multi, daca nu pentru majoritatea crestinilor orto­docsi, Postul Pastelui consta dintr-un numar limitat de reguli si prescriptii formale predominant negative: abtinerea de la anumite mancaruri, dansuri si chiar filme.

Acesta reprezinta gradul nostru de instrainare fata de adevaratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de inteles, si anume ca Postul inseamna si „altceva“ - ceva fara de care toate aceste randuieli isi pierd in mare parte semnificatia. Acest „altceva“ poate fi cel mai bine descris ca o „atmosfera“, „un climat“ in care fiecare din noi intra, ca fiind mai intai o stare a mintii, a sufletului, un duh care timp de sapte saptamani patrunde intreaga noastra existenta. Sa subliniem inca o data ca scopul Postului nu este acela de a ne sili sa acceptam cateva obligatii formale, ci acela de a ne „usura“ inima, incat aceasta sa se poata deschide catre realitatile duhovnicesti, sa cunoasca tainica „sete si  foame“ dupa comuniunea harica cu Dumnezeu.
     Aceasta „atmosfera“ de post, aceasta unica „stare a mintii“, este determinata in mare masura de slujbe, de o multitudine de schimbari ce intervin in viata liturgica, in aceasta perioada. Luandu-le separat, aceste schimbari pot aparea ca fiind „randuieli“ de neinteles, reguli formale la care trebuie sa se consimta normal; dar intelese ca un intreg, ele descopera si comunica duhul Postului, ne fac sa vedem, sa simtim si sa experimentam acea tristete stralucitoare care reprezinta adevaratul mesaj si dar al Postului. Se poate spune, fara exagerare, ca Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, care au compus imnurile Triodului, care, incetul cu incetul, au organizat structura generala a slujbelor de post, care au impodobit Liturghia Darurilor mai inainte sfintite cu acea frumusete speciala, au avut o intelegere unica a sufletului omenesc. Cu adevarat ei au cunoscut nevointele pocaintei si in fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevointe tuturor celor care au urechi de auzit si ochi de vazut.
     Impresia generala este aceea de „tristete stralucitoare“. Chiar si cel care poseda cunostinte limitate despre slujbe, intrand intr-o biserica in timpul unei slujbe de post, intelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificatie are aceasta expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumita tristete tainica patrunde slujbele: vesmintele sunt intunecate, slujbele sunt mai lungi decat de obicei si mai „monotone“, totul este foarte asezat. Pericopele evanghelice si cantarile alterneaza si totusi pare ca nu se „intampla“ nimic. La intervale randuite, preotul iese din altar si citeste intotdeauna aceeasi scurta rugaciune, iar intreaga obste raspunde fiecarei cereri a acestei rugaciuni prin inchinaciuni. Astfel, poposim pentru o vreme indelungata in aceasta „mono­tonie“ - in aceasta tristete tainica.
     Iar apoi incepem sa realizam ca aceasta lungime si „monotonie“ a slujbelor sunt necesare daca dorim sa descoperim tainica si, la inceput, nevazuta lucrare a slujbei in noi. Incetul cu incetul, incepem sa intelegem, sau mai degraba sa simtim, ca aceasta tristete este intr-adevar „luminoasa“, ca o transformare tainica ce este gata sa se petreaca in noi. Ca si cum ajungem intr-un loc in care zgomotele si agitatia vietii, a strazii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele chiar noptile, nu au acces - un loc in care toate acestea nu au nici o putere.
     Toate acestea, care ni se par extrem de importante incat ne umplu mintea, acea stare de neliniste, care a devenit, practic, a doua noastra natura, dispare undeva si noi incepem sa ne simtim liberi, usori si fericiti. Nu este vorba despre o fericire superficiala si zgomotoasa, ce vine si trece de douazeci de ori intr-o zi si care este asa de fragila si trecatoare; este o fericire adanca ce nu vine dintr-o pricina unica si personala, ci din aceea ca sufletul nostru - citand cuvintele lui Dostoievski - a atins „alta lume“. Si ceea ce acesta a atins este plasmuit din lumina, pace si bucurie, dintr-o incredintare inexprimabila. Intelegem apoi de ce slujbele au trebuit sa fie lungi si in aparenta monotone. Realizam ca este pur si simplu imposibil sa trecem din starea normala a mintii noastre, plasmuita aproape in intregime din agitatie, fuga si griji, in aceasta noua stare fara a ne „linisti“ mai intai, fara a reface in noi o masura a echilibrului interior. Din aceasta cauza cei ce percep slujbele bisericesti numai ca pe niste „obligatii“, cei care intotdeauna pun intrebari despre minimul necesar (De cate ori trebuie sa mergem la biserica? De cate ori trebuie sa ne rugam?) niciodata nu pot intelege adevarata natura a cultului care ne poarta intr-o alta lume - aceea a prezentei lui Dumnezeu! - care ne poarta incet catre aceasta, pentru ca firea umana cazuta a pierdut iscusinta de a pasi in aceasta lume in mod natural.
     Astfel, o data ce traim aceasta eliberare tainica, o data ce devenim „usori si linistiti launtric“, monotonia si tristetea acestor slujbe dobandesc o noua semnificatie, sunt transfigurate. O frumusete launtrica le umple de lumina precum razele unui rasarit de soare, care pe cand inca mai este intuneric in vale incep sa lumineze peste varfurile muntilor. Aceasta lumina si bucurie tainica vin dintr-o lunga preaslavire, din intreaga „tonalitate“ a slujbelor Postului. Ceea ce la inceput aparea ca monotonie, acum se dezvaluie ca pace; ceea ce simteam ca fiind tristete este trait acum ca primele miscari ale sufletului spre descoperirea adancimii sale pierdute.
     „Stralucire trista“: tristetea instrainarii mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viata mea; stralucirea prezentei si iertarii lui Dumnezeu, bucuria redobanditei dorinte dupa Dumnezeu, pacea caminului regasit. Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generala in sufletul meu.