monitorulcj.ro Menu

Povestea transhumantei

Sistem de productieTranshumanta este un sistem de productie extensiv, eficient economic, practicat de catre ciobanii care detin efective de 500 - ­2.000 de oi. In trecut au fost cazuri cind ciobanii detineau peste 20.000 de oi. A aparut si s-a dezvoltat ca o necesitate economica, pentru crescatorii de oi care nu dispun, in zonele de origine, de suficiente resurse furajere necesare cresterii efectivelor de ovine. In judetul Sibiu, cei mai predispusi la transhumanta au fost ciobanii din Poiana Sibiului, Rasinari, Tilisca, Sadu si Jina, fara a exclude din aceasta miscare si ciobanii din alte localitati din Marginime. Pe de o parte pentru ca nu aveau teren destul pentru a produce nutret indestulator pe timp de iarna, iar pe de alta parte pentru ca s-a creat un mecanism economic capabil sa sustina financiar, cu maxim de profit, o indeletnicire practicata de mii de oieri din aceasta zona. Daca, de exemplu, jinarii aveau la dispozitie circa 49.000 de hectare de teren, poienarii nu ajungeau la 2.000 de hectare.Transhumata micaUnii crescatori de oi din Rasinari, Jina, Sadu faceau doar „transhumanta mica" - pina la Craciun -, dupa care se retrageau la colibe, unde aveau furajele adunate de peste an si unde fatau oile. Cea mai mare transhumanta se facea inainte de reforma agrara, pina nu s-a impartit pamint taranilor. Primii care au plecat au fost poienarii. In trei directii: Banat, Baragan - Dobrogea sau catre cimpia vestica - Maramures. In unele locuri au cumparat sau concesionat hectare de teren, iar unii si-au stabilit acolo resedinta de iarna sau au ramas definitiv acolo, creind localitati noi ciobanesti. Au fost unii ca Sufana, Manitiu, Lal, Moga, Badea sau Oprea, care au ajuns pina in Rusia sau care au cumparat pamint si nu s-au mai intors cu turmele inapoi, raminind definitiv pe locul de iernat.Plecarea la valePlecarea la vale incepea pe la Sfinta Marie mare si continua pina la cea mica. Poienarii nu mai mulgeau oile, pentru ca monta sa fie mai uniforma si fatarile mai restrinse in timp. Atunci se intorceau ciobanii de la munte, la casele lor. Cind ajungeau in sat, unde ramineau maxim 10 zile, incepea „dreapta impartala" intre proprietari, plata ciobanilor de peste vara, tocmirea ciobanilor care plecau cu oile in transhumanta, taiatul oilor de reforma („botoasele", care nu mai mergeau la cimpie), bagatul berbecilor la oi pentru „mirlire", insemnatul oilor la ureche si la lina, cu oxid de zinc, pentru a le recunoaste de departe. Dreapta imparteala „Dreapta impartala" se facea intre proprietarii de oi, care scoteau „registrul de casa" din desagi si socoteau cheltuielile. Atit pentru pasunat, atit pentru ciobani, atit pentru ciubuc la sfat, atit pentru ciubuc la militian, atit pentru amenda etc. De cealalta parte, erau veniturile din brinza, lina, miei, oi si altele. Daca, cumva, dintr-un motiv sau altul, o oaie, berbec sau miel din alta turma ajungea la un ciopor de-al sau, baciul ducea oaia la stapinul ei de drept, existind credinta ca daca tai oaia altuia pentru binele tau, ti-ai taiat norocul si vei face afaceri in pierdere.Plata ciobanilorNu toti ciobanii care au fost la oi peste vara mergeau in transhumanta. Contractul acestora expira, isi luau banii si plecau la casele lor. De regula, in alte parti decit in Marginime. Erau si ciobani care mergeu in transhumanta si trebuia incheiat contract nou. Plata era mult mai mare si se platea un „bonus" pentru cei care aveau experienta si cei care aveau cunostinte in domeniul sanitar-veterinar.Taiatul oilorOile „botoase" - sterpe, bolnave din cele care fatau atemporal, schioape, bolnave de diferite boli care nu se transmiteau la om - oile „reforma", cum se numesc astazi, erau taiate.  Din carnea acestora se facea pastrama, carne pentru vinzare si daca, erau grase, se facea «sloi». Sloiul era o mincare in care carnea de oaie grasa se fierbea in grasimea ei, pina se desprindea de pe os. Cind se racea, compozitia avea aspectul de tort sleit si forma cratitei in care a fiert. Era o bucata compacta, solida, pe care puteai sa o tai cu cutitul si s-o maninci ca atare sau sa o incalzesti si sa o maninci cu mamaliga, cu sau fara muraturi. Carnea si pastrama aveau desfacere asigurata in Sud, in zonele Craiova, Breaza, Buzau, Galati, Cimpina. La o turma de 1.000 de oi, se taiau atunci cam 40-50 de oi.InsemnatulInainte de plecarea in transhumanta, se verifica insemnul oilor. Marginenii aveau doua rinduri de insemne. La ureche si la lina. La ureche erau insemnele proprietarului - obada, chiscatura, cirlig, furcuta, fiecare dupa cum vroia, fara sa repete semnele altora, ca sa nu fie confuzie. La lina, semnele erau facute pe blana, cu culoare rosie, neagra sau mov. De regula, foloseau oxid de zinc, dar nu prea mult, „ca sa nu se decoloreze lina si sa ai paguba din asta".Vremea „mirlitului"In zilele dinaintea plecarii in transhumanta, „se bagau berbecii la oi". Era voie la mirlit. Se socoteau zilele pina la care oaia trebuie sa fete, iar mielul trebuia sa fie viguros pentru a face fata la conditiile de mers pe drum. Cu mirlitul era o treaba serioasa, de care depindeau veniturile tale si necazurile pe care le aveai pe drumul de intoarcere catre munte. Era si o vorba: decit sa-ti intre berbecul in turma inainte de vreme, mai bine iti intra lupul. Lupul iti rupe o oaie, doua si se duce, dar oaia care fata inaintea alorlalte pentru ca a ramas gestanta inainte de vreme iti face mielul pe cel mai mare ger sau pe drum si trebuie sa-l iei in spinare si sa mergi cu el, in ambele cazuri. Sa-l aperi de frig sau de oboseala. Nu o data au fost ciobani care au trebuit sa poarte mielul sub cojoc, ca sa nu moara de frig, ori in traista sau in circa, sa nu-l piarda pe drum.Categorii si destinatiiInainte de plecarea in transhumanta, se cirpeau desagii si paturile, se completau cojoacele, se selectau oile care plecau pe categorii: oachesele (cerc negru la ochi), bela (botul alb), stropita sau marcusa (pestrita la bot), bucalaie (botul negru) si ruginii (botul ruginiu). Din alt punct de vedere, se imparteau pe destinatii. Tigaile catre Balta Brailei, Dobrogea. Turcanele catre Maramures si Banat. Tigaile erau mai sensibile la frig, la ploi, la foame, la zapada mare. Ciopoarele erau impartite pe minzari - oi care au fatat cel putin o data si care trebuiau sa fete, si sterpe. In rindul acestora erau noatinii, berbecii si oile sterpe care scapau de junghiat. Magarii si ciiniiAtunci se pregateau si magarii pentru drum. Li se dadea mincare si erau cercetati, sa fie sanatosi si cuminti. Sa nu dea cu copita, sa nu fie speriosi ori indaratnici. Erau vreo 5-7 magari, la 600-700 de oi. Ei carau „bagajul", care nu era deloc usor. Si magarii erau insemnati si erau verificati sa nu aiba vreo boala, vreo rosatura care sa-i impiedice sa poarte povara. Ciinii cei rai, care „se dau la oameni" erau lasati acasa, iar cei valizi erau cercetati de jujeu - un bat care se lega de zgarda, ca sa il impiedice sa fuga tare dupa animalele salbatice.BagajulDe regula, se umpleau desagii cu slanina, cirnat, caltabos, salam, piine, conserve, rachiu, malai pentru mamaliga, sare, chibrituri, baterii, lanterne cit mai multe, lampas, cojoace, traiste, toluri, ceaun, bidoane de apa si, mai nou, radio portabil pe care sa-l agati de git, ca sa stii ce-i prin lume. Bani si acte. La inceput, se foloseau pipele, dar cind au aparut tigarile se cumparau sute de pachete.ActelePrimul act pe care trebuia sa-l ai la tine era buletinul. Apoi venea autorizatia de la veterinar, contractul cu autoritatile de pe drum si de la locul final in care trebuia sa ajungi peste vreo doua luni. De regula, contractul il facea proprietarul de oi din vreme, poate chiar cind pleca, in primavara, cu oile de la locul de pasunat. Era mare cinste ca cel care te-a last peste iarna cu oile pe locurile lui sa-ti innoiasca contractul, semn ca ai fost om de omenie si nu i-ai produs stricaciuni de nici un fel. Bacii tineau la treaba asta si se straduiau „sa lase loc de buna ziua". EchipeleIn transhumanta nu plecau doar ciobanii. La inceputul inceputurilor, plecau doar proprietarii de oi, dar, mai apoi, fiind multe animale, s-a impamintenit obiceiul cu ciobani. Erau doi-trei proprietari de oi si cite 7-8 ciobani. Cam unul la 150 de oi. Fiecare avea sarcinile lui in echipa, in afara de minatul oilor. Un baci mergea inainte, sa deschida drumul. Era „cel mai negustor" dintre ei. El trata cu autoritatile locale, el platea ciubucul cui trebuia, el trata cu nemultumitii de pagubele inregistrate, cu militienii din zona. Pentru autoritati, ciubucul era o oaie, un miel, un noatin. Rareori bani, doar taxele se plateau. Echipele mergeau cu 500-600 de oi, la vreun ceas distanta unele de altele. Daca, Doamne fereste, se intimpla vreun necaz, in maxim o ora alta echipa de la acelasi proprietar de oi era acolo, gata de ajutor. DrumulSe faceau cam 15 kilometri pe zi. Maxim 20. Cam o luna si jumatate de mers. Zi de zi. Erau si locuri unde stateau mai mult, dar la prima venire de turme noi se si pleca, fara discutie. Nu trebuia sa se impreune echipele sau turmele. Mereu veneau alte si alte turme. Exista riscul sa te prinda vremea rea si sa nu fi ajuns la destinatie. Atunci oile ramineau flaminde, nu aveau apa, intrau in panica. Pe zapada, trebuia sa dormi invelit in cojoc sau sa mergi. Sa mergi ca disperatul ca sa scapi de zona cu zapada sau cu viscol. Nu aveai loc sa stai cu oile la adapost.Capat de linieO data ajunsi la locul de destinatie, de multe ori acelasi, ciobanii puteau rasufla usurati. Aici, oile stationau mai multa vreme. Daca „lasai loc de buna ziua" sau „ti-ai purtat ominia" cind ai plecat ultima oara, ai putut lasa in „custodie" niste „palanuri", niste schelete de coliba, niste „coperise". Acum iti erau de foarte mare folos. In doua zile, daca iti dadeai silinta, puteai ridica o coliba pentru ciobani, niste tarcuri pentru oi, specializate pe fatatoare sau pe sterpe, si puteai sa aduci niste furaj mai aproape de locul de salas. Daca aveai „pretini", bani sau te-ai tocmit din primavara trecuta, mai puteai face rost de niste fin, de niste coceni, de gozuri sau sparturi de cereale. Cu cocenii puteai inveli si tarcul de fatat in iernile mai grele si frigul nu era asa de puternic peste noapte. In zilele urmatoare baciul sau stapinul de oi facea un fel de inventar al terenurilor arvunite. Se mai intelegea cu cite un taran sa mai lase niste coceni pe cimp. IernatulIn locurile de „mas" peste iarna, vremea era mai blinda ca la munte. Nu cadea zapada multa si nu statea mult. Locurile erau mari si se pasteau oile incontinuu. La coliba sau la cabana din mijlocul locurilor ajungeai greu. Se dormea sub cerul liber, in cojoc si cu caciula pe cap. „De multe ori, lemnele subtiri pentru aprins focul le bagam sub cojoc, la subtioara, ca sa se «zvinte», ca altfel nu ardeau. Si lemnele mai groase le puneam la adapost, pe unde puteam, ca altfel nu dadeau caldura si scoteau numai fum", isi aminteste un cioban mai batrin.Fatatul Cind incepea fataul oilor, se facea de caraula toata noaptea. Prin rotatie. Unele oi trebuiau ajutate sa fete, mai ales cele care erau la prima fatare. Altele fatau mai devreme, iar mieii erau anemici. Daca era frig tare, mieii proaspat fatati erau bagati sub cojoc, ca altfel mureau de frig pina dimineata. La oile fatate se facea un fel de tarc, unde se incalzeau intre ele, cu mieii dedesubt. Erau oile „crudace", adica cele proaspat fatate. Dupa o vreme, cam doua saptamini, crudacele erau trecute in alt tarc, fara acoperis. Erau, de acum, zburatele, adica cele „scoase din necaz" si altele le luau locul. Caraula avea grija ca oile sa fete normal. Daca era pericol ca mielul sa vina cum nu trebuia, il trezea pe ciobanul priceput si o ajutau. Oile care nu fatau la timp erau insemnate, ca stapinul sa se scape de ele. Cele care avortau erau scoase si bagate la sterpe.IntoarcereaSe ierna cu oile pina pe 9 martie, de Mucenici sau Simti, cind turma lua drumul intoarcerii, catre munte, urmind sa ajunga acasa in luna mai, de Sfintii Constantin si Elena, cu putin inainte de urcarea lor la munte. Cei din Dobrogea plecau abia de Blagovestenie, la primul cintat de cuc.Spovedania la pomCrescatorii de oi sint oameni credinciosi. Ei simt ca exista cineva deasupra tuturor lucrurilor si fiintelor si fiecare fapta rea, savirsita cu voie sau fara voie, are o pedeapsa. Pentru ca in pustietatea in care petreceau luni intregi nu existau biserici sau preoti, ciobanii improvizau. Se spovedeau la brad, pe timpul verii, si la mar, iarna. Nu era un brad special, ci doar mai batrin, ascuns in padure. Sub bradul acela nu ploua ani de zile, asta era conditia, sa-l alegi pentru spovada. Ciobanul se spala pe fata, dimineata, si bea apa neinceputa, de la izvor. Se inchina la brad, rostea o rugaciune si apoi isi spunea in gind, ori cu voce tare, toate pacatele ce-i apasau constiinta. Inainte de asta, cu o sacure, facea o cruce, in scoarta bradului. Daca bradul nu se usca, era semn ca pacatele ciobanului care se marturisise fusesera iertate. Crucea din scoarta se umplea de rasina, devenind aurie. Pacate, la stina, erau crimele si bataile pentru animale, oi si vite. Se spune ca spovedania la brad e mai buna decit cea la preot; ciobanii zic ca nu preotul trebuie sa le stie pacatele, om si el, ci Dumnezeu si natura, in care traiesc ei, zi si noapte. De Craciun, iar se spovedesc la mar pentru ca in cimpie, in transhumanta, nu prea se gasesc brazi.  La Pasti se toarna vin pe piine si toti se impartasesc, curati, spalati, dupa o rugaciune.Cununie in naturaCiobanii care se luau sot si sotie la stina o faceau la un mar sau la bradul de spovedanie, cu firtatii martori. Cind ajungeau in sat mergeau la sfatul popular cu martorii si erau trecuti in registrul starii civile ca fiind casatoriti cu data la care au savirsit ceremonialul. Baciul cel batrin sau stapinul de oi supraveghea ca ritualul sa respecte ceremonialul din biserica. Obicei pierdutPreturile de dinainte de revolutie erau mai mari si produsele oilor erau la mare cautare. Se scoteau bani frumosi. De altfel, erau tot felul de legende cu ciobani care vroiau sa-si ia elicopter sau care i-au dat fetei lor zestre „un metru cub de sute". Nu era chiar asa. Erau ei mindri si orgoliosi ciobanii, dar aveau nevoie de bani ca sa-si sporeasca averea. Iernatul la o oaie costa cam cit se scotea pe lina tunsa intr-un an. Deci toata aceasta zdroaba cu transhumanta merita. Ramineai cu mielul si cu oaia dupa ce vindeai lina. Astazi, in zona Marginimii, obiceiul este ca si pierdut. Doar doua-trei familii, mai practica transhumanta. Din cauza profiturilor foarte mici obtinute de pe urma oilor, poienarii, si nu numai ei, s-au reprofilat. Au vindut oile si si-au facut statii de benzina. Numai din Poiana sint 14 proprietari de benzinarii in judet.

comments powered by Disqus