monitorulcj.ro Menu

Necinstea slugii care se crede stapan

Si greseala aceasta ne apartine si noua, pentru ca deseori uitam ca suntem slujbasi si credem ca suntem stapani. Aceasta incepand cu mine, care sunt arhiereu, mitropolit si deseori ma scutur chiar si in somn si zic: „Tu nu esti stapan, stapan este Unul in ceruri, tu esti un slujitor de rang mai inalt cu raspunderi mai inalte, poate cu invatatura de carte mai multa, dar esti un servitor, nu esti un stapan, nu esti un sef, nu tu dispui de ceea ce trebuie facut, ci este Altul care dispune si care este mai intelept decat tine, iar Acela este Dumnezeu“.      Aceasta este ispita teribila a slugii, de a crede ca este stapan. Aceasta si-a pierdut complet simtul masurii si a intrat intr-un fel de dementa a omului de totdeauna, dar mai cu seama a omului modern. De aceea, dragii mei, sunt necesare cateva cuvinte de invatatura asupra acestui subiect. Este vorba de o vie care trebuia muncita si care era a unui proprietar. Stapanul, proprietarul, a plecat undeva, departe, intr-o calatorie si a lasat via pe mana lucratorilor s-o lucreze. Ei au lucrat-o intr-adevar, insa dintr-o data procesul de constiinta a suferit o stramutare, ei au inceput sa se creada stapani. Si atunci cand a venit vremea roadelor, sa se culeaga strugurii toamna, stapanul si-a trimis slujitorii ca sa ceara ceea ce este dreptul lui, pentru ca una este proprietarul si alta este beneficiarul.      Ei bine, parabola de astazi ne infatiseaza aceasta imprejurare. Ce te faci insa cand cel care munceste pamantul fara sa fie proprietar incepe sa-si stramute constiinta si sa capete una de proprietar? Ca, de fapt, nu este doar beneficiarul, lucratorul pamantului, ci este si stapanul, situatie in care s-au gasit lucratorii din Sfanta Evanghelie de astazi pe care ati ascultat-o si pe care incerc eu sa v-o talcuiesc. Este o stramutare de constiinta, atunci cand lucratorii viei au capatat aceasta constiinta ca ei sunt stapani si cand au venit trimisii stapanului ca sa ceara partea lui de proprietar. Cum o sa-l dam, ca doar noi l-am muncit? Nu dam nimic. Si cand au venit trimisii stapanului sa-i ceara partea, acestia i-au omorat. Atunci stapanul a aflat si a trimis pe alti slujitori spunandu-le: duceti-va si spuneti-le ca ei sa-si opreasca ceea ce se cuvine pentru munca lor, iar mie sa mi se dea ceea ce mi se cuvine pentru pamantul meu, pentru proprietatea mea. Si aceia au patit la fel. Au fost omorati, si atunci intrebarea pe care o pune evanghelistul in textul de astazi este urmatoarea: „Oare ce merita acesti lucratori incorecti, complet necinstiti?“ si raspunsul este: „Pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via va fi data altor lucratori s-o lucreze“. Fireste, are un inteles in primul rand istoric. Este vorba de farisei si saduchei, reprezentantii poporului evreu care credeau, isi faceau iluzia ca imparatia lui Dumnezeu le apartine de drept, daca nu si de fapt, ca ei sunt mostenitorii exclusivi ai imparatiei lui Dumnezeu si ca nimeni nu poate ridica pretentie asupra acestei imparatii.     Si li se aminteste ca, totusi, nu sunt decat niste slujbasi, ca imparatia lui Dumnezeu este a lui Dumnezeu, El este imparatul pentru simplul motiv ca El a creat-o. Noi spunem ca suntem proprietari de pamant, ai unei bucati de pamant, ai unui hectar de pamant sau doua sau trei, datorita faptului ca trebuie sa existe niste legi in asa fel incat fiecare sa stie care este partea lui de avere, pe care are obligatia s-o munceasca sau s-o dea altuia s-o munceasca, in dijma sau in parte, si pentru ca vecinii sa nu se intinda, sa nu se intample conflicte asa cum se intamplau alta data la tara, intre tarani. Pentru o brazda de pamant putea sa se iste si un omor. Si stim din literatura, de la Liviu Rebreanu, ca lupta taranului pentru pamant este acerba si poate merge uneori pana la crima. Aceasta insemna lupta pentru proprietate.      Dar adevaratul proprietar este Dumnezeu. Nu noi am facut pamantul, Globul pamantesc pe care vietuim, nu noi. De aceea, binecuvantarea lui Dumnezeu fata de primii oameni, Adam si Eva, dupa ce i-a creat suna astfel: „Cresteti si inmultiti-va si umpleti pamantul si stapaniti-l!“, dar nu a spus sa fie al vostru. Le-a poruncit sa-l munceasca si sa-l stapaneasca, dar El este Creatorul pamantului si ei sunt doar beneficiarii.      Aceasta uita oamenii nostri, cei mai multi. Asa incat, dragii mei, intelesul principal al Evangheliei de astazi este ca intotdeauna sa avem constiinta diferentei dintre stapan si beneficiar. Noi nu suntem altceva decat beneficiarii a ceea ce ne-a lasat Dumnezeu. El e stapanul si de aceea Lui trebuie sa-I multumim. Noi putem multumi tatalui, mamei pentru ca ne-au nascut, fratilor nostri pentru ca muncesc impreuna cu noi, vecinilor pentru ca ne ajuta, altfel sa stiti ca multumirile toate trebuie sa I se adreseze lui Dumnezeu, pentru ca El a facut tot ceea ce este spre folosul nostru, pentru ca noi si familiile noastre sa traim linistiti, sa ducem o viata linistita si corecta, bazata nu atat pe simtul de proprietate, cat pe munca, care este tot spre Slava lui Dumnezeu, pentru ca tot El ne inzestreaza cu sanatate si cu puterea de a munci. Ce faci cand esti bolnav? Nu poti munci, zaci in pat. Stiti ca in binecuvantarea arhiereului exista formula „Doamne, Doamne cauta din cer si vezi si cerceteaza via aceasta pe care a sadit-o dreapta si o desavarseste pe ea“. Nu rareori in Sfanta Scriptura viata lui, familia lui este asemanata cu o vie, dar via aceasta (si v-o spune un podgorean care s-a nascut la vie, crescut acolo in brazdele ei) trebuie muncita. Stiti ca intr-o vie podgoreanul sta din martie si pana in octombrie, cand se culeg strugurii. Vad si acum din casa parintilor mei pe un vecin care avea o vie mai pe vale, si zilnic era in vie, mereu avea de lucru, pentru ca vita de vie este o planta care cere foarte multa migala. Se cere sapata primavara, trebuie prasita de doua sau de trei ori in timpul verii, pentru ca cresc balariile si e foarte sensibila la buruieni. Vita de vie si frunzele trebuie stropite cu o substanta speciala. Cand incep strugurii sa dea roada, trebuiesc stropiti cu pucioasa, pentru ca poate creste o ciuperca care sa-i distruga, iar pu¬cioasa ii apara de ciuperca. Si inca o data stiu cat de greu se lucreaza o vie si stiu cat de mare este tragedia uneori, nu se stie cand, numai toamna in octombrie, cand strugurii s-au copt si sunt buni de cules, vine cate o ploaie cu grindina si in cateva minute distruge totul.      Asa ca, revenind la parabola aceasta, iubitii mei, greseala cea mare a lucratorilor viei era ca din angajati, din simbriasi, din servi au pretins ca sunt proprietari, asa incat, cand stapanul si-a trimis pe ai lui: „E via mea si duceti-va sa luati ce mi se cuvine mie, ei sa-si opreasca ce este al lor, pentru munca lor, dar mie sa mi se dea ce mi se cuvine“.       Si evanghelia se termina cu intrebarea retorica, fara indoiala, a Mantuitorului: „Oare ce se va intampla cu acesti lucratori necredinciosi? Pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori ca s-o lucreze“. Trimiterea se face la fariseii care ascultau aceasta parabola si de aceea la sfarsitul textului evanghelic dupa Matei ni se spune ca fariseii si saducheii, care erau de fapt exploatatorii poporului, s-au hotarat ca sa-l omoare pe Iisus pentru ca le incurca socotelile, ceea ce pana la urma au si facut, ca l-au pus pe cruce. Datorita lor l-a condamnat Pilat sa moara pe cruce, cand strigau: „Sa fie rastignit, sa se rastigneasca!“. Asa ca, dragii mei, pentru noi cel putin, care suntem lucratorii viei lui Dumnezeu, este bine sa luam aminte, pururea sa nu uitam ca noi nu suntem proprietarii a ceea ce caram, ci suntem ostenitori si in egala masura beneficiari, si ca pentru toate trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu si cand ne merge bine, pentru ca ne-a mers bine, si cand ne merge rau, pentru ca sa ne fie spre invatatura ca este posibil in viata sa ne mearga si rau, pentru pacatele noastre si pentru invatatura noastra.      Dar totdeauna sa indreptam tot catre noi raspunderea. Important este sa ramanem intelepti, sa-i ramanem credinciosi lui Dumnezeu, Care e adevaratul proprietar a tot ceea ce avem noi si sa ramanem credinciosi propriei noastre soarte, aceea de a-L sluji pe Dumnezeu, pentru ca slujindu-L pe El, ne slujim pe noi insine. A spus Mantuitorul Hristos care era Dumnezeu: „Fara Mine nu puteti face nimic“. Ei bine, sa ne asezam in sufletele si mintile noastre aceasta aducere aminte: „Fara Mine nu puteti face nimic“. Faceti totul impreuna cu Iisus Hristos, sa facem totul impreuna cu Iisus Hristos si ne va fi bine. Amin.

comments powered by Disqus