monitorulcj.ro Menu

Despre monahismul protestant (2). Calugaritele Ecumenice ale Mariei din Darmstadt

In foarte scurta vreme, cercul s’a dezvoltat, numarand peste 100 de membre si, cu toate suspiciunile ce se indreptau asupra-i din partea autoritatilor unui stat dictatorial, el a reusit sa cultive neintrerupt fervoarea religioasa a adeptelor lui. In 1944, si anume in noaptea de 11 spre 12 septembrie, in viata cercului s’a produs un fapt capital: orasul a fost bombardat si, in mai putin de douazeci de minute, Darmstadt-ul era o ruina. Vazand in aceasta o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru niste pacate obstesti care se cer ispasite, cincisprezece membre ale Cercului s’au hotarat sa se dedice vietii de rugaciune, infranare, saracie si daruire crestina, dar nu pe seama fiecareia in parte, ci in sanul unei comunitati care sa le stimuleze si sa le intretina duhovniceste. Inceputului nu i au lipsit sovaielile, ca oricarui inceput izolat: o parte din tinere n’a rezistat perspectivei, asa incat, peste trei ani, comunitatea numara doar sapte vietuitoare pe deplin hotarate sa imbratiseze nevointa chinovitica, cu toate jertfele legate de ea.     Primul sediu al comunitatii a fost o mansarda a casei in care locuia Klara Schlink. Prin constituirea comunitatii si prin depunerea angajamentelor noii vieti, Klara Schlink a devenit Maica Basileea, iar Erika Madauss s’a numit Maica Martiria. Greutatile erau mari. Noi aderente se adaugau, spatiul devenea neincapator. La un moment dat, tatal unei tinere a daruit comunitatii un teren situat la marginea orasului. Neavand posibilitati materiale, entuziastele lui Hristos s’au hotarat sa-si construiasca singure manastirea, ceea ce au si facut, sub indrumarea unui arhitect care si-a oferit serviciile tehnice in mod gratuit. Astfel, tinerele maini, carand piatra, framantand lutul, si-au zidit mai intai un paraclis si cateva chilii. In 1952 a fost sfintit paraclisul. In acest timp, comunitatea crescuse si numara cincizeci si opt de surori.     Peste doi ani, nevoile obstii si numarul tot mai mare de vizitatori au impus constructii noi, asa incat, alaturi de paraclis si de intaia casa, a luat fiinta o cladire mult mai voluminoasa, zidita, de asemenea, de mainile vietuitoarelor. In etajul acestei noi cladiri au fost instalate atelierele si tipografia proprie a manastirii, iar parterul a devenit casa de oaspeti sau, cum am spune noi, arhondaric. Munca de construire, insa, nu s’a oprit aici. Anul trecut, surorile au adaugat „casei mame“ o noua aripa si au intocmit proiectul pentru o casa de oaspeti mai confortabila si mai incapatoare.     Astfel gospodarite, surorile de la Darmstadt duc o viata de munca, rugaciune si neincetata daruire pentru raspandirea Evangheliei, pentru alinarea suferintelor celor nevoiasi, pentru pacea omenirii intregi, pentru apararea confesiunilor si unirea Bisericilor. Rugaciunea si tacerea alcatuiesc o prima si importanta caracteristica a vietii din aceasta manastire. Fiecare zi e inceputa printr’o rugaciune „libera“, atat de mult practicata in Protestantism. La pranz se face o rugaciune pentru unitatea crestinilor de pretutindeni. Inainte de inceperea lucrului de dupa-amiaza, surorile se instruiesc intr’o meditatie asupra suferintelor Domnului Hristos. Ziua se incheie cu slujba vecerniei si pavecernitei. In fiecare duminica, vietuitoarele participa la Sfanta Liturghie, oficiata, benevol, de pastorii orasului. Un lucru cu totul vrednic de insemnat si de retinut este rugaciunea continua sau, cum se spune la noi, neadormita. Intr’un mic paraclis, amenajat in interiorul cladirii principale, cate doua surori, randuite cu schimbul, fac neintrerupta rugaciune pentru sobor si pentru binele obstesc al omenirii intregi. Pe de alta parte, Maica Basileea isi petrece aproape tot timpul ramas liber de la treburile administrative in singuratate, rugaciune si meditatie. Sunt unele perioade in care isi impune retragerea totala, ramanand saptamani si, uneori, luni intregi in chilie.     E impresionanta generozitatea duhovniceasca a acestor surori. Mai mult decat oricare alta comunitate de acest fel, obstea de la Darmstadt cultiva spiritul ecumenic pe un indoit plan launtric si exterior, intr’un chip cu totul original si, am crede, vrednic de imitat. In afara de rugaciunea in comun, amintita mai sus, vietuitoarele practica si rugaciunea particulara, dar si pe aceasta in mod organizat. Fiecare dintre surori isi alege un obiect precis al ceasului ei de rugaciune, in duh ecumenic, una rugandu-se, postind si ostenindu-se pentru Biserica Evanghelica, o alta pentru cea Romano-Catolica, o alta pentru Papa, si asa mai departe. Aproape ca nu exista confesiune crestina, mica sau mare, care sa nu-si aiba o rugatoare proprie si benevola in obstea de la Darmstadt. E lesne de imaginat savoarea duhovniceasca a rugaciunii comune cand, dupa ce fiecare sora in parte s’a rugat pentru o anumita ramura a Crestinatatii, se roaga toate, laolalta, pentru Crestinatatea de pretutindeni si pentru unitatea ei. Intr’un fel, si la nivelul lor, calugaritele de la Darmstadt prefigureaza eforturile crestinilor impartiti in confesiuni de a se regasi in duhul unitatii dintru inceput. Acesta ar fi planul launtric al spiritului ecumenic de la Darmstadt.     Pe de alta parte, casa de oaspeti e conceputa si organizata ca un loc de intalnire si de cunoastere a tuturor confesiunilor crestine. Interiorul fiecarei camere e amenajat in stilul si atmosfera unei anumite confesiuni, al carei nume il si poarta. Astfel, camera sau apartamentul ortodox are totul randuit in stil ortodox, incepand cu icoanele, continuand cu tablourile, gravurile, editiile Scripturii, si sfarsind cu inscriptiile ce impodobesc peretii cu citate din Sfintii Parinti ai Rasaritului. De asemenea, apartamentul lutheran, sau romano-catolic, sau al oricarei alte Biserici, poarta in el amprenta specificului confesional. Notam, pe marginea acestui fapt, ca maniera e mai mult irenica decat ecumenica, ea urmarind nu atat intalnirea intr’un vazduh unitar al Crestinatatii, cat menajarea sensibilitatilor confesionale.     In afara de activitatea din interiorul manastirii, calugaritele de la Darmstadt desfasoara si o bogata activitate misionara in exterior. In acest scop, ele au transformat un vechi autobuz primit in dar, candva, intr’o adevarata sala ambulanta de catehizare. In duminici, si chiar in zilele de peste saptamana, grupe de calugarite se deplaseaza astfel in diferitele cartiere ale orasului sau in satele din imprejurimi, folosind orice prilej pentru a raspandi invatatura Evangheliei, fie prin viu grai, fie prin brosuri pe care le alcatuiesc si le tiparesc singure, fie prin acte de milostenie. Astazi nu mai mira pe nimeni faptul ca, in mijlocul unei serbari populare, un manunchi de surori de la Darmstadt coboara din autobuz si improvizeaza mici spectacole religioase, jucand ele insele, in fata multimii, piese usoare, parabole dramatizate sau scenete in stilul „pasiunilor“ medievale, adaptate nivelului de receptare al omului modern. E de prisos sa adaugam ca, asemenea fratilor de la Taizé, calugaritele acestei obsti considera ca temelia vietii lor duhovnicesti e alcatuita din cele trei fagaduinte corespunzatoare voturilor monahale clasice. De asemenea, ca si vietuitorii din Franta, conducatoarele de la Darmstadt pretind ca nu s’au inspirat din nici un model al vietii monahale ortodoxe sau romano-catolice, ci ca au ajuns, intuitiv si progresiv, la structurarea modalitatii lor de viata exact pe coordonatele pe care le-au ignorat. Repetam ca e impresionanta puterea cu care marile adevaruri crestine se impun si se verifica dincolo de predania livresca si chiar de continuitatea traditionala.

comments powered by Disqus