monitorulcj.ro Menu

Despre monahismul protestant (1). Comunitatea de la Taizé

Pentru cel ce este, cat de cat, introdus in cunoasterea universului dogmatic protestant, a vorbi despre existenta unui curent monastic organizat si, mai mult, cu duh obstesc, in vazduhul liberalismului lutheran, pare straniu. Pe acest taram al aspiratiei crestine, Luther a lasat o mostenire dezolanta. Marele si razvratitul reformator, el insusi apostaziat din monahism si casatorit cu o calugarita, facea profesiunea de credinta ca imbratisarea voturilor monahale e echivalenta cu lepadarea de Hristos si cu abandonarea adevaratei credinte. Violenta lui Luther fata de orice angajare spirituala pe temeiul celor trei voturi calugaresti a fost atat de mare, in scris, grai si fapta, incat incercarile ce s’au facut, in decursul secolelor urmatoare, de a injgheba o renastere a duhului monastic au ramas timide si infructuoase. Cei ce au ravnit mai arzator acest lucru s’au multumit sa-l faca pe seama lor, fara angajari mai largi.      De cateva decenii, lumea crestina asista la aparitia unui fel de ordine calugaresti protestante, ivite in tari deosebite, independente unele de altele, ca si de ierarhia oficiala a Bisericii. Promovate de initiative particulare, de multe ori fara sa fi avut, de la inceput, o viziune completa si clara a modalitatilor lor de organizare, aceste nuclee s’au dezvoltat pe tacute, in anonimat, asa incat de existenta lor nu s’a luat act decat foarte tarziu.In sudul Frantei exista o asemenea obste, cunoscuta sub numele de Comunitatea fratilor din Taizé. Originea ei nu are o vechime mai mare de sapte decenii. In 1940, Roger Schutz, pe atunci responsabil al „Federatiei Crestine a Studentilor“ din Lausanne, s’a stabilit in satul Taizé, din Franta, cu scopul de a intreprinde o activitate duhovniceasca in societatea inconjuratoare. Momentul istoric al Frantei era tragic. Evenimentele celui de al Doilea Razboi Mondial aruncasera poporul francez intr’o stare de mizerie si, pe alocuri, de deznadejde. Suferintele materiale si morale se cereau asistate de o prezenta crestina care sa implineasca opera samariteana in cel mai larg spirit de umanitarism. Pe temeiul acestei constiinte de prezenta crestina, Roger Schutz si-a inchinat viata celor multi si umili, crestini si necrestini, francezi si evrei, refugiati in sud, de sub ocupatia germana. Extinderea acestei ocupatii in regiunea satului Taizé a facut imposibila continuarea activitatii, si Roger Schutz a fost nevoit sa treaca din nou in Elvetia, de asta data la Geneva, unde, impreuna cu inca doi frati, a pus temelia unui inceput de viata comunitara. Dupa doi ani, adica in 1944, mica obste a avut putinta sa se instaleze in modesta casa din Taizé si sa-si dezvolte activitatea si numarul vietuitorilor, acesta urcandu-se, pe la mijlocul anului trecut, la treizeci.     E de remarcat ca alcatuirea acestei grupari de viata duhovniceasca purcede nu din nevoia unei realizari personale in singularitate, ci din intuirea trebuintei ca aproapele sa fie asistat, in numele lui Hristos, de o persoana sau de mai multe, care nu si-ar putea implini oficiul de asistenta decat realizandu-se pe ele prin anume renuntari. Aceste renuntari care, pana la urma si pe anumite dimensiuni, s’au constituit in ceea ce am putea numi voturi monahale, isi au originea intr’o constiinta sociala. Treptat, caracteristica obstii de la Taizé s’a definit in sensul unei „prezente in lume” a lui Hristos, prin cei ce s’au dedicat Lui si binelui social. Eficacitatea acestei prezente, insa, nu poate fi asigurata decat prin alimentarea ei cu practica rugaciunii, contemplatiei, castitatii, disciplinei si renuntarii la bunurile materiale. Fratii de la Taizé profeseaza, intr’adevar, cunoscutele voturi calugaresti, trei, intr’un spirit mai liberal si, deci, am putea spune, mai protestant. De altfel, la trebuinta practicarii celor trei voturi, considerate drept conditii esentiale pentru fiintarea unei comunitati duhovnicesti, s’a ajuns nu prin imitarea vietii calugaresti clasice, traditionale, asa cum e cunoscuta in Bisericile Ortodoxa si Romano Catolica, ci prin constatarea treptata ca scopul principal al confreriei nu poate fi realizat decat prin improprierea acestor trei modalitati de renuntare si daruire. Cu alte cuvinte, fratii de la Taizé au ignorat, intru inceput, modul constitutional al vietii calugaresti, dar s’au intalnit cu el, venind din afara.      Pe de alta parte, practicarea sfaturilor evanghelice nu poate fi realizata integral decat prin angajarea insului in viata chinovitica (comunitara). La Taizé, cele opt ore de lucru zilnic sunt incadrate de doua slujbe divine, dimineata si seara, savarsite in comun; slujbele sunt alcatuite din psalmi, lecturi biblice si cantari. In programul zilei e prevazut si un timp de masa – se mananca, bineinteles, in comun –, fratii isi implinesc indeletnicirile specifice fiecaruia: unul la ferma, altul in atelierul de olarie, altul ingrijind de bolnavi, un altul la masa de lucru, dedicat studiilor teologice etc. O seama de membri ai obstii de la Taizé traiesc in afara chinoviei, ca muncitori in uzine, misionari in Africa, spirituali de camine studentesti in Germania. Ei mentin cu centrul lor duhovnicesc nu numai o legatura sufleteasca permanenta, ci si una vazuta, sporadica, revenind din timp in timp pentru a-si improspata puterile cu binefacerile launtrice ale vietii de obste. Pe terenul lor de activitate, ei nu se socotesc altceva decat reprezentanti ai chinoviei lor, care i-a trimis sa fie, in mijlocul societatii contemporane, semne ale Imparatiei lui Dumnezeu. Chinovia de la Taizé e conceputa ca importanta si necesara nu atat prin ceea ce reprezinta ea in sine, ci prin „semnificatia“ ei, ea reprezentand, pe un anumit plan, semnul prezentei Bisericii lui Hristos in lume.     In acest spirit au fost redactate, incetul cu incetul, si „Regulile“ obstii, care nu vor sa fie mai mult decat un program de viata. Ele sunt concentrate in jurul celor trei elemente principale asupra carora membrii chinoviei fac un fel de angajament ce-i leaga laolalta pentru toata viata: comunitatea bunurilor, celibatul, acceptarea unei autoritati. E lesne de observat cum, prin aceste formule, transpar voturile monahale clasice, care, insa, sunt intelese si practicate intr’un chip deosebit. De pilda, prin comunitatea bunurilor nu se intelege saracia de bunavoie, adica neaparat lepadarea de orice avere, ci folosirea bunurilor in comun, in generozitatea si bucuria simpla ale creatiunii. Saracia in sine nu e o virtute, iar saracia cu duhul nu consta in a face din ins un mizerabil al existentei umane. Prin comunicarile de bunuri se intelege nu numai aceea a bunurilor materiale, ci si a celor spirituale, totul convergand spre viziunea si trairea unitara a duhului Bisericii. Fratii de la Taizé practica, de asemenea, celibatul, socotit ca o vocatie, dar care nu e deosebit de starea casatoriei, decat prin functiunea lui launtrica. Starea de casatorie reprezinta, de asemenea, o vocatie, iar ratiunea ei consta in daruirea de sine realizata in interiorul vietii de camin. Celibatul nu contrazice starea de casatorie, nici nu infirma afectiunile umane, ci e chemat sa produca transformarea dragostei naturale in dragoste de Dumnezeu si de oameni. In sfarsit, la Taizé se considera ca viata de obste nu poate exista decat daca se reazema pe un principiu al ordinii: autoritatea. Superiorul chinoviei, „le frère prieur“, poate lua hotarari, fara sa fie limitat de opinia majoritatii, in scopul eliminarii oricaror presiuni omenesti. El asculta numai de glasul lui Dumnezeu, dar isi cumpaneste hotararile prin observarea si consultarea particulara a fiecarui frate, de la cel mai proeminent, pana la cel mai umil. In conducerea obstii e ajutat de un consiliu a carui principala sarcina e aceea de a descoperi vrerea lui Hristos in drumul comunitatii intregi.     Fratii de la Taizé sunt niste entuziasti. Si poate ca tocmai in aceasta consta si frumusetea lor. Asupra lor, ochiul romano catolic e sceptic si incearca viziunea prematura a unui esec. Dar ne place sa credem ca, desi porniti din afara, entuziastii protestanti se vor intalni din ce in ce mai mult, si fata catre fata, cu substanta monahismului autentic, pe care, de altfel, o intuiesc de pe acum si pe care, dezbarati de prejudecati confesionale, si-o vor putea insusi pe de a’ntregul. Aceasta poate fi o invitatie nu in orizontul confesional, ci in orizontul larg, luminos, limpede, al ecumenicitatii primare.

comments powered by Disqus