monitorulcj.ro Menu

Inimi paralizate. Despre indiferentismul religios

Chiar de la începutul aparitiei sale, Evanghelia a fost atât de vrednica de ocara în ochii înteleptilor vremii, încât n-au socotit-o vrednica supunerii unui examen amanuntit. De aceea Apostolii erau socotiti când ametiti de vin (cf. Fapte 2, 13), când nebuni oarecum – asemeni lui Pavel, Sfântul Apostol caruia cei din Areopag iau întrerupt discursul, zicându-i: „te vom auzi altadata pe tine despre aceasta“ (Fapte 17, 33). Cuvinte atât de simplu prezentate de catre Apostoli li se pareau neimportante, fiind prea simple pentru profunda si vasta lor cultura. Asa se nastea în constiinta oamenilor de atunci scepticismul. Mai ales scepticismul religios.     Conceptiile gresite despre fiinta si problemele stiintei, nepasarea si trândavia în cugetare si, în fine, patimile oamenilor au fost si ramân, în mare, cauze primare ale scepticismului religios, sau indiferentismului religios, ca treapta cea mai de jos a acestuia. Astazi, acestora – mai ales celei dintâi – se adauga o infatuare a limbajului gnostic cum n-a mai cunoscut limba noastra cea româna niciodata. Un celebru naturalist german, Oerstedt, spunea: „Orgoliul de a spune semenilor tai lucruri extraordinare este cel mai mare dusman al iubirii sincere de adevar“. Însirarea de cuvinte desprinse dintr-o cultura teologica acut sub-mediocra, încarcerata într-o puscarie a patimilor desucheate încânta – fara doar si poate – nu numai generatia tânara, ci si pe cei maturi, lipsiti, fara voia lor, de o alfabetizare duhovniceasca minimala.     Astazi, acestora – mai ales celei de-a doua – se adauga o cugetare sterila, lipsita de sens transcendent, elaborata în limitele unei pretinse „obiectivitati maxime“ sau a unei „epuizari a cunoasterii“ îndelung trâmbitata. Asa se face ca fizicienii de marca – oameni de stiinta, de altfel – admit neputinta epuizarii cunoasterii în plan stiintific, în vreme ce oameni ai literei sau ai interpretarii literei socotesc ca au zis tot ceea ce era de spus. Si în spunerea lor Dumnezeu nu exista. Asa cum în discursul naturalistilor exaltati minunea este exclusa. Ca si cum nar fi o minune în sine ca din maimuta – factorul lor de capatâi – s-a nascut geniul unui Einstein sau Heidegger.     Astazi, acestor cauze – mai ales celor din ultima categorie – se adauga o împatimire fara precedent. Nu numai a cugetului, a limbajului, ci una reala. Dureros de reala. În care esti partas al elitei cultural-intelectuale numai daca practici niscai deviatiuni patimase, în ochii unora a fi ortodox socotindu-se a fi mai rusinos decât a fi betiv sau desfrânat. Cultura însasi se afla asadar izgonita într-o cusca a indiferentei. Si, în fond, ce valoare mai are o cultura careia îi lipseste nota ideala, sufletul omenesc si nemurirea lui? Ea este o cultura a mortii, si nu a vietii. A întunericului, si nu a luminii.     Parintele Paisie de la Sihla – fie-i pomenirea binecuvântata – spunea despre evenimentele din 1989: „Acesta este un semn mare ca s-a luat pacea de pe pamânt. Caci s-a zdrobit capul sarpelui, dar veninul lui a ramas si s-a raspândit în toata lumea prin coada lui“.     Venin inoculat atât de des si atât de nebagat în seama în venele fragede ale unei generatii ce întâmpina slava Învierii în pasul dansurilor macabre sau în derizoriul unei stiinte a infatuarii ridicata la rang de virtute.     Biserica n-are voie sa taca. Ea trebuie sa dea fluxul de har necesar identificarii în EA a alternativei la o viata de nimic, cum este cea propusa de valorile secularizate ale modernitatii. Ea trebuie sa le arate tuturor ca Domnul Dumnezeu e Viu. Viu si etern. Mereu în situatia – de neinvidiat, de altfel – a Cersetorului care, iata, sta la usa si bate!     Cine-i va învata pe contemporanii nostri sa deschida?

comments powered by Disqus