monitorulcj.ro Menu

Credinta, o ?indrazneala? responsabila

Ar fi destul sa amintim de puzderia „credintelor” neoprotestante ca sa intelegem cat de diversificata este credinta in perceperea dumnezeirii.Dar pentru omul modern acest lucru nu prezinta importanta. Credinta a ajuns si ea sa fie o „marca inregistrata” in economia de piata, fiind inteleasa, de multe ori, intr-un sens negustoresc de „ce mi se ofera?” Angajarea in credinta a ramas rostul unei tocmeli cu cele sfinte cu scopul de a dobandi ceva imediat. Ca sa nu mai spunem ca multi dintre „fruntasii nostri” o folosesc ca imagine electorala ca sa para in fata alegatorilor oameni cu frica lui Dumnezeu.     De ce e importanta credinta? Pentru ca e conditia esentiala in mantuire, este calea prin care noi primim harul divin oferit prin Hristos pentru a conlucra impreuna cu el la mantuirea personala. In definitiv credinta nu e o teorie teologica despre atotputernicia lui Dumnezeu, ci convingerea launtrica ca Dumnezeu ii va implini rugaciunea celui ce cere. Ea e puterea care ne face sa murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui si sa credem ca moartea aceasta este pricina vietii. Ea ne face sa socotim saracia ca bogatie, neinsemnatatea si umilirea ca slava si cinste adevarata, iar cand nu avem nimic, sa credem ca stapanim toate (II Corinteni 6.10), mai bine zis ca am dobandit bogatia cunostintei lui Hristos cea nepatrunsa.     Credinta in Hristos ne da puterea nu numai sa dispretuim placerile vietii, ci si sa suportam si sa rabdam ispita care vine asupra noastra prin intristari, necazuri si nenorociri.     Omul modern este patruns de grijile vietii. Era informationala i-a comprimat propriul timp de gandire atentand la disponibilitatea sufletului spre propria asceza.     Grija zilei de maine e o grija presanta. Dumnezeu ne sfatuieste sa traim prin credinta. Cand israelienii erau condusi de Dumnezeu prin pustie nu le ingaduia asigurarea zilei de maine – „mana” se strica, iar painea cea de toate zilele o cereau pentru azi. Cat de frumoase sunt paginile Patericului. Parintii Pustiului au trait numai in conditia credintei, indrazneala lor a ramas remarcabila! Ei au crezut cuvantul lui Iisus, avand mai intai grija de mantuire.     Sa nu uitam ca aproape toate vindecarile facute de Mantuitorul Hristos au trebuit sa treaca „proba credintei”. Apostolul Pavel o defineste ca incredintare despre lucrurile nadajduite si adeverire a celor nevazute (Evrei 11,1). Sa ne aducem aminte de episodul cu femeia cu scurgere de sange careia Mantuitorul ii spune: „indrazneste! Credinta ta te-a mantuit!” Avem nevoie de indrazneala, de curaj responsabil. Sfintii Parinti definesc credinta ca stare neindoielnica a sufletului, neclatinat de nici o impotrivire. Credincios nu este cel ce socoteste ca Dumnezeu poate toate, ci cel ce crede ca va primi toate. Accentul cade pe vrednicia noastra de a primi darurile lui Dumnezeu revarsate asupra noastra.     Indrazneala in credinta e conditionata de faptele noastre „Arata-mi credinta ta din faptele tale si eu iti voi arata din faptele mele credinta mea” (Iacov 2.18). Insusi Mantuitorul a spus: „Nu oricine imi zice Doamne, Doamne va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.“ (Viatei 7:21).     Voia Tatalui se implineste intr-o credinta responsabila care depaseste limitele ratiunii. E o absorbire a sufletului intr-un dincolo al lumii acesteia, in modul divin al existentei, pentru ca ea sta dincolo de limitele omenesti si implica o incredere totala a credinciosului in cele ce crede, o indrazneala absoluta.     De aceea cred ca Hristos doreste de la toti credinciosii lumii o liniste de adancime: Linistea credintei in Dumnezeu. Exista in intelepciunea Sfintilor Parinti ideea ca in jurul unui om linistit se face liniste pe pamant din cauza „radacinilor“ lui ceresti.     Sa ne dorim aceste radacini ceresti pentru ca, in definitiv, un crestin e atat cat crede.

comments powered by Disqus