monitorulcj.ro Menu

Discretie contra discretie

Pe 1 ianuarie 2007, Romania a devenit stat membru al Uniunii Europene. Dupa care si-a relansat candidatura. In urmatoarele citeva luni, Romania s-a autodeclarat statul UE cu cele mai scazute sanse de admitere in UE.     E cazul sa lasam la o parte politetea si protocolul. Discutam despre o situatie dramatica. Mai exact spus, despre tentativa unui grup intern de a folosi calitatea europeana a statului roman ca fundal si proptea pentru instaurarea unei formule politice preeuropene si postdemocratice. Din acest punct de vedere si dincolo de afinitatile culturale ale romanilor, spatiul politic romanesc se apropie de postdemocratia oligarhica rusa. Romania a facut, declarativ, jonctiunea cu etica politica europeana. In termeni practici, Romania a continuat sa promoveze statul de antidrept, un model inradacinat in memoria rasariteana si in continuare activ in periferia spatiului rus. Mai mult, aceasta stare de anomie juridica, pe care Romania a trait-o mai mult sau mai putin discret in anii sai de eurocandidatura, e acum, dupa admitere, pe punctul de a deveni realitate legiferata. Parlamentul e la un pas de aprobarea unui Cod Penal modificat pina la mutilare. Codul lui Chiuariu, pe numele cu care va ramine in istorie aceasta metoda de implozie a justitiei, asigura practic protectia marii infractiuni si lasa in sah, de sus pina jos, sistemul de ancheta si procesual. Detaliile acestui atac integral si premeditat la justitie sint bine cunoscute, dar merita amintite. Asemenea temeritate antidemocratica intr-un stat de firma democratica nu s-a mai pomenit. Asadar, in Romania europeana a anului 2007: justitia e obligata sa compromita perchezitiile si interceptarile telefonice, avertizindu-i pe suspecti ca sint sub urmarire, anchetele nu trebuie sa depaseasca 6 luni, infractiunile comise de avocatii pledanti in timpul procesului (de pilda, mituirea judecatorilor) nu se sanctioneaza, iar fraudele sub 10 milioane de euro au regim de delict minor. Cum s-a ajuns aici?     Din pacate, acest prim produs postaderare e o coproductie Romania-UE, in care contributia clasei politice romanesti e lovitura directa, iar „meritul“ Uniunii Europene e garantia de noninterventie. Povestea a inceput mult inainte de 1 ianuarie 2007 si a avut, tot timpul, in centru, o enorma incompatibilitate intre realitatea politico-istorica a Romaniei si mijloacele cu care UE a abordat starea de fapt. Relatiile Romania-UE au inaintat dupa schema imposibila si inadmisibila a lumilor paralele. Astfel, in vreme ce statul roman a fost preluat, la toate nivelele, de un cartel politico-economic, Uniunea Europeana a continuat sa lucreze cu modelul destinat statelor propriu-zis democratice si a negociat cu buna-credinta, dar si cu o viziune limitata de naivitate. Grupul oligarhic de la virful statului roman a fost investit cu statutul de partener real si loial. A fost o eroare care produce, acum, efecte mai mult decit vizibile.     Evident, UE nu putea sa isi imagineze un alt stat interlocutor, din simplul motiv ca exista o singura pozitie cu aceasta titulatura si ea era deja ocupata. Insa UE putea negocia si administra relatia in alti termeni. In acelasi timp, relatia cu Romania putea insista mult mai mult pe constructia unui aliat in sfera neoficiala, in primul rind in societatea civila si in publicul larg. Insa primul plan – relatia oficiala cu statul roman – a fost si e, in continuare, marcat de formalism birocratic. Implicarea politica ramine redusa sau nedeclarata. Nimic nu ilustreaza mai bine aceasta lipsa de atitudine decit recentul „scandal Taubman“. Declaratiile transante ale ambasadorului Statelor Unite au avut toate datele unei corectii urgente si au fost intelese foarte exact de destinatar. Reactia presedintelui Camerei, Bogdan Olteanu, a dovedit doua lucruri. Mai intii, continuitatea filonului politic antioccidental, asa cum a fost el preluat si perfectionat, dupa abolirea regimului comunist. Reactia vehementa a lui Olteanu a dovedit, de asemenea, ca nervul sistemului politic romanesc e sensibil tocmai la acest gen de abordare.Cum au intimpinat reprezentantii UE „scandalul Taubman“? Cu o tacere prestigioasa. E foarte probabil ca, in culise, lucrurile au stat cu totul altfel si ca, acolo, avertismentul UE s-a facut auzit. Insa, din nou, tocmai acest gen de abordare, prin excelenta discret si formal, are efecte discutabile. El creeaza o problema serioasa de imagine a UE in Romania. Pe de o parte, lipsa implicita de solidaritate cu pozitia americana (sprijinita prompt de Guvernul britanic) adinceste ipoteza ca faimoasa disjunctie euro-americana a fost exportata si la nivelul noilor state membre. In al doilea rind, acest gen de discretie nu poate decit sa consolideze reputatia de furnizor de fonduri fara pretentii pe care UE a dobindit-o, atit intre politicieni, cit si la nivelul opiniei publice. Doua alte evenimente majore au sansa sa transeze, intr-o varianta nu tocmai onoranta, bilantul si statutul relatiei Romania-UE, dupa doar 11 luni de convietuire. Mai intii, criza italiana si patronul ei direct, asa-numita „chestiune a romilor“. Criza a atins un nivel insuportabil in Italia si a provocat o umilinta adinca in Romania. Ea ar fi trebuit sa constituie locul natural de manifestare a dreptului european. Decretul de expulzare emis de Guvernul italian a ramas in forma initiala si chestiunea a alunecat in aspiratorul procedural UE, unde va mai intirzia o vreme.     Dupa doar citeva saptamini, impresia de apetit strict birocratic a fost consolidata, de data asta de o interventie explicita si publica a organismelor europene in relatia cu Romania. Comisia Europeana a reactionat drastic, declansind mecanisme de sanctiune impotriva a doua deficiente administrative romanesti: taxa de inmatriculare auto si serviciul de telefonie 112. Pozitia Comisiei e logica si suta la suta legala. In acelasi timp, insa, ea pune in lumina incoerenta de fond a atitudinii in relatiile generale cu Romania. Caci promptitudinea si vizibilitatea cu care organismele europene au intervenit pentru a regla doua deraieri administrative atrag inca mai mult atentia asupra lipsei de implicare publica in chestiunea infinit mai grava a justitiei. Nu e, deci, deloc surprinzator ca, pe de o parte, Guvernul Romaniei, in formula Tariceanu, nu se simte obligat sa cenzureze raidurile ministrului Justitiei Tudor Chiuariu. Pe de alta parte, perceptia romaneasca generala a factorului european tinde sa cristalizeze si sa retina limitele influentei UE asupra sistemului intern. Sentimentul public ramine proeuropean, dar el pare sa fi conchis, deja, ca zonele de pasivitate ale Uniunii Europene sint foarte intinse. Mai direct spus: Uniunea Europeana n-a reusit, deocamdata, sa depaseasca imaginea de instrument elitar pentru uzul elitelor. Uniunea Europeana nu e, inca, o valoare publica si un bun popular romanesc. De aici, probabil, sentimentul de aliat neglijat, pus in evidenta de participarea discreta la primele alegeri pentru Parlamentul European. Discretie contra discretie.     TRAIAN UNGUREANUTraian Radu Ungureanu este unul dintre ziaristii romani de calibru. Articolele lui se centreaza pe doua teme principale, politica si sportul, in care vede forme de cultura in comunicare. De la sfirsitul anilor 1980 pina in 2003, urmeaza aceste directii la BBC, unde este una dintre vocile pe care ascultatorii le asteapta cu interes si nerabdare. In 2003 are deja peste 1.000 de articole, cronici, editoriale si eseuri publicate in „Evenimentul zilei“, „Romania libera“, „Opinia studenteasca“, „Orizont“, „Cuvintul“ si „Contrafort“. Face in continuare jurnalism radio, dar de data aceasta la Europa Libera. Din 2000 scrie la revista „22“, din 2004 este detinator de rubrica la „Idei in dialog“, iar in 2005 devine senior editor la „Cotidianul“. Este preocupat in continuare de lumea sportului, despre care scrie la inceput in „Fotbal plus“ si „ProSport“, pentru ca din vara lui 2003 sa semneze in „Gazeta Sporturilor“.

comments powered by Disqus