monitorulcj.ro Menu

Imparatia in cele trei ipostaze (2)

In toata invatatura Sa, Domnul insista asupra acestei imparatii, cu intentia evidenta de a sadi in constiinta ascultatorilor credinta ca ea va fi spatiul mintuirii omului, stadiul final al desavirsirii duhovnicesti si telul suprem al oricarei sperante. Faptul este atit de important incit se afla chiar in rugaciunea „Tatal nostru“: Vina imparatia Ta. Ea este proiectata in vesnicia de dupa sfirsitul veacurilor, cind cei drepti vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor. Dumnezeu este, in acelasi timp, Tatal dreptilor care s’au mintuit prin Iisus Hristos, precum si al lui Hristos insusi, Care le va spune ucenicilor Sai dupa impartasirea la Cina cea de Taina: De acum nu voi mai bea din acest rod al vitei pina in ziua aceea cind il voi bea cu voi, nou, in imparatia Tatalui Meu. Tot la El insusi Se refera si cind procuratorul Pilat il intreaba daca El este imparat: Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Transcendenta imparatiei reiese si din scurta convorbire de pe cruce a lui Iisus cu tilharul din dreapta Sa. Acesta exclama: „Pomeneste-ma, Doamne, cind vei veni intru imparatia Ta!“. Iata si cuvintele Dreptului Judecator adresate celor buni la Marea Judecata: „Veniti, binecuvintatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii...“.     Toate acestea ne infatiseaza o imparatie transcendenta, de dincolo de lumea aceasta si de dincolo de istorie, pe care noi, asa cum marturisim in Simbolul Credintei, o asteptam ca pe viata veacului ce va sa fie. Spre aceasta intelegere ne indruma si o seama de parabole pe care Domnul Iisus i le-a dedicat, cu intentia de a corecta nerabdarea unora dintre contemporanii Sai. Amintiti-va de parabola talantilor: stapinul le cere slugilor sale socoteala numai dupa ce se intoarce dintr’o lunga calatorie. Acelasi lucru se intimpla in parabola lucratorilor viei. Nu mai putin graitoare, in acest sens, este parabola celor zece fecioare, asociata cu avertismentul Domnului ca El, Fiul Omului, la sfirsitul veacurilor va veni pe neasteptate, ca un fulger, si-l va surprinde pe fiecare in starea de atunci.     In acelasi timp, Noul Testament ne pune in fata si ipostaza unei imparatii imanente, al carei spatiu se afla aici, pe pamint, si la viata careia participam noi, cei vii. In acest sens, foarte semnificativa este parabola neghinei, pe care v’o amintesc pentru frumusetea ei. Argatii unui proprietar de pamint constata ca in tarina pe care stapinul lor o semanase cu griu a rasarit si neghina, o buruiana pe care un dusman (adica diavolul) o semanase pe furis in ceasul lor de odihna. In virtutea bunului simt gospodaresc, ei cer ingaduinta stapinului de a plivi tarina, smulgind din radacina firele de neghina. Stapinul, insa, nu le permite, din grija ca nu cumva, facind aceasta, o data cu firele de neghina sa fie smulse sau vatamate si cele de griu curat. Ele trebuie lasate sa creasca impreuna pina la seceris; atunci totul va trece prin vinturatoare si se vor separa: neghina va fi arsa, iar griul va deveni piine. Aceasta parabola induce ideea ca oamenii buni, adica cei rinduiti sa mosteneasca imparatia Cerurilor, vor convietui in istorie laolalta cu cei pacatosi, ceea ce inseamna ca imparatia incepe sa fiinteze inca din lumea aceasta.     In spusele Mintuitorului mai exista cel putin doua parabole care sustin aceeasi idee: grauntele de mustar este cel mai mic din toate semintele pamintului, dar din el creste un pom suficient de mare spre a adaposti pasari ale cerului, iar intr’o parabola paralela se vorbeste despre aluatul care, mic fiind, dospeste toata framintatura.     Asadar, ca imagine integrala, imparatia Cerurilor este o realitate antinomica: in acelasi timp, ea este si va sa fie. Principiul antinomiei nu trebuie sa ne surprinda: Dumnezeu este, in acelasi timp, transcendent si imanent, accesibil si inaccesibil, comunicabil si incomunicabil; Iisus Hristos a fost, in acelasi timp, Dumnezeu si om; Sfinta Maria a fost, in acelasi timp, fecioara si mama; Biserica este, totodata, in ceruri (triumfatoare) si pe pamint (luptatoare).     Acum e lesne de inteles ca imparatia lui Dumnezeu, una si aceeasi, pe pamint e in curs de constituire, iar in ceruri va fi constituita. Tocmai de aceea ni se vorbeste si de o cale care duce la ea, aceasta fiind, in prima si ultima instanta, Iisus Hristos. Atit grauntele de mustar cit si aluatul din framintatura poarta in ele ideea de devenire. Asadar, imparatia lui Dumnezeu se afla in devenire prin cei ce se indreapta spre ea si in plinire prin cei ce au ajuns in ea. imparatia in devenire e tot atit de reala ca si cea deja constituita.

comments powered by Disqus