monitorulcj.ro Menu

Colindele: stil si mireasma

Nasterea Domnului, prilej de bucurie in intreaga lume crestinaPrintre frumoasele cintece de Craciun ale lumii anglo-saxone este si „Micul tobosar“, raspindit in toata America si cintat indeosebi de grupurile corale, carora aranjamentele de armonie le ofera posibilitatea unor delicioase refrene onomatopeice. In traducere foarte libera si, desigur, parafrazata, textul ar fi: Undeva, un baietel afla ca’n pestera Betleemului S’a nascut un Prunc pe care-L cheama Iisus. El stie ca, de obicei, unui nou-nascut i se aduc daruri si chiar ii vede pe pastori si pe magi indreptindu-se intr’acolo incarcati de ofrande. Dar el, el ce sa-I duca? El e un baietel sarac; singura sa avere e o toba, din care stie sa cinte; de fapt, asta este ceea ce-i place lui mai mult pe lume. Alearga deci la Prunc, ii cinta din toba cum stie el mai bine, iar Acesta-i suride, in semn de multumire.     Nu mai stiu unde-am citit ca obirsia acestui cintec e in Cehia si ca pe Continentul cel Nou a fost adus de imigrantii cehi care, la’nceput, il cintau ei intre ei. Curind insa el a fost adoptat de mai toate grupurile etnice si s’a generalizat, devenind foarte popular. Fara’ndoiala, succesul sau e motivat atit de virtutile melodice, cit si de gingasia sentimentului; nimic nu misca mai mult inima omului decit o inima de copil.     Pe de alta parte, in folclorul nostru romanesc avem o colinda cunoscuta in colectii sub titlul de „Floricica“. Textul e de o mare simplitate, asa cum ii este, de altfel, si melodia: „Colo’n cimpul inverzit / Mica floare-a rasarit. / Maica Sfinta cum venea / Mica floare mi-o vedea / si din gura-asa-i graia: / Floricica, floricea, / Ce esti mindra ca o stea, / Vezi aici pe bratul meu / ti-l aduc pe Dumnezeu. / Floricica se’nchina / si miresme-i aducea. / Si eu, mica floricea, / ii aduc inima mea“.     Am pus aceste doua cintece in paralel si mi-am dat seama, o data mai mult, de puterea prin care rostirea folclorica se alcatuieste in oglinda sufletului national; dar si in aceea a traditiilor lui liturgice. Pornind de la Micul tobosar, nimic mai firesc decit prezenta si folosirea instrumentelor muzicale in bisericile protestante si catolice. Pe de alta parte, nimic mai nefiresc decit incercarea unora de a le introduce, discret, in bisericile ortodoxe romanesti. Aceasta observatie nu’nseamna dispret fata de alte traditii, ci doar pretuirea a ceea ce-i este propriu fiecarui popor.     E vremea colindelor. Locul lor traditional e pe ulitele satului, la ferestrele sau in casele gospodarilor. In orase ele ni se ofera, mai ales, in salile de concert, dar si in biserici, unde se refugiasera in timpul prigoanei comuniste si unde au supravietuit. Uneori tin locul pricesnelor. Se cinta si in vremea miruitului. Pot fi auzite la radio. Deseori urmarite si la televiziune, dar nu intotdeauna in stilul cel mai propriu. Multi regizori prefera decorul bisericilor, bogat si pe de-a gata, cutezind insa sa-i adauge corului naiul sau taragotul. intr’o biserica din Ardeal am vazut chiar Irozii, inclusiv Ciobanul, cu chivarele si caciula pe cap. Regizorii au rivna si fantezie, dar preotul este acela care trebuie sa stie ca spatiul liturgic nu poate fi folosit oricum si de oricine.     „Micul tobosar“ opereaza cu audio-vizualul. „Floricica“ romaneasca i se imbie celui mai rafinat si mai subtil dintre simturi: olfactivul. Oare nu vorbim noi de mireasma limbii? Iata ca lui Dumnezeu I se poate oferi si o mireasma a inimii. Ce-ar fi sa ne putem lauda si cu o mireasma a stilului?

comments powered by Disqus