monitorulcj.ro Menu

Cuvintele care au dezghetat peretii

 O camera, aproape de gara Foto Diana SANDORVlad viseaza sa intre la Medicina, desi nu isi permite sa plateasca un profesor meditatorStrada Horea isi face loc spre inima orasului ca o sulita de asfalt, farimitindu-se, imediat ce loveste Somesul, intr-un manunchi de aschii pe care taximetristii, cu acel profil de confidenti pe care numai barmanii din filmele americane il mai au, isi duc clientii de la gara spre „acasa“. Cladiri inalte flancheaza strada, tainuind in spatele zidurilor groase zeci de povesti de viata, stivuite pe cite trei-patru etaje. In spatele unor ganguri inalte, asezate la baza lor, rasar curti interioare scaldate in lumina soarelui de toamna. Plante de apartament care nu si-au mai gasit locul inauntru curg peste balustradele din fier forjat ale balcoanelor. La ultimul etaj al unei astfel de curti, in spatele unei ferestre ale carei citeva crapaturi au fost tamaduite atent cu banda adeziva, un tinar sta aplecat deasupra unei carti de biologie. Prin geam, de afara, ca un bodyguard impunator, plantat linga intrare intr-un ghiveci de lut, sta postat un cactus imens, care a trecut prin tot atitea toamne ca tinarul – 17. Pagini cu lectii despre viata Vlad e in clasa a XI-a si e intr-atit de pasionat de Biologie, incit vrea sa dea la facultate si sa ajunga medic. Peretii camerei in care locuieste impreuna cu mama lui sint impodobiti cu diplome pe care baiatul le-a cistigat la concursurile la care a participat. Deasupra biroului la care invata, pe rafturi simple, din scindura, stau aranjate carti din domeniu si, undeva intr-un colt, un calculator vechi, desfacut. „Calculatorul l-am primit acum ceva vreme, dar e slab de tot. Il tin asa, mai mult pentru decor. Dar mai vorbesc cu colegii, cind li se strica si isi cumpara calculatoare noi, sa nu arunce unitatile, sa mi le dea sa le incerc componentele. Unele merg si asa ma pot folosi cit de cit de al meu“, spune Vlad, cu o sclipire de mindrie in ochi, in vreme ce mama lui, Liliana, sta la masa din centrul incaperii, povestind cu doua tinere, asistente sociale la Fundatia de Caritate Herald. La aceasta masa, printre aburii care isi iau zborul din cestile cu cafea calda, plutesc, impovarind cuvintele rostite timid, dramele a doua vieti. Un tren pierdut Foto Diana SANDOR„In august s-au implinit 4 ani de cind stam in chirie“, le povesteste Liliana tinerelor. „Stau in chirie de cind m-am despartit de sot. Pina atunci, locuiam in apartamentul lui. Nu am neamuri, am venit pentru el la Cluj. Povestea, insa, nu a avut un final tocmai fericit... Era unul din acei oameni care sint convinsi ca bataia e rupta din Rai. Atit in ceea ce ma priveste, cit si in privinta baiatului“, isi reaminteste mama. „Imi aduc aminte ca ghivecele cu flori pe care le avem acum in fata usii, cu cactusul asta mare cu tot, le-am luat intr-o noapte de la fosta locuinta, unde erau puse in curte, linga intrare. Le-am luat pe ascuns, pentru ca nu facusem partajul si el nu a vrut sa cedeze nimic“, continua ea, pictind in culori simple episodul unei seri in care cele citeva bagaje pe care le aveau, asezate pe podeaua noii case, au trezit din adormire praf si gindaci, in apartamentul gol, rece si neprimitor. „Nu aveam nici macar o lingura cind am venit aici“, continua ea, dezvaluind cum „prima cratita am primit-o de la o vecina, o doamna in virsta, foarte de treaba. Eram singuri, pur si simplu singuri. Ma simteam de parca eram cu valizele intr-o gara straina si as fi pierdut trenul spre casa“. Citeva cuvinte rostite de un copil In acea seara, in spatele mamei, o voce de copil a grait firav si nefiresc de matur citeva cuvinte, care i-au ridicat privirea din pamint si i-au spulberat resemnarea. Acele citeva cuvinte ii tin inca fruntea sus. Chiar daca au trecut 4 ani de atunci, Liliana inca mai simte racoarea unei incaperi sobre, careia doar praful ii mai spusese „acasa“ si inca isi mai aude lacrimile inghetindu-i pe obraz si camera incalzita de cuvintele: „Nu plinge, mama, ca ne descurcam noi“. „Nu am mai stat in chirie pina atunci si mi-a fost groaza de instabilitatea pe care ti-o da lipsa unei locuinte proprii, pentru ca am, totusi, o virsta, nu mai sint o studenta, sa imi iau rucsacul in spate si sa plec. Si chiar daca nu sint platita bine unde lucrez, mi-a fost foarte greu sa imi caut un alt loc de munca. Nu imi permit sa risc sa pierd banii pe care ii cistig, desi putini, pentru ca sint singura noastra sursa de venit“, explica Liliana cum si-a facut curajul sa isi caute o alta slujba, ca decorator intr-unul din hipermarketurile din Cluj. Pina nu demult, in viata de zi cu zi, imaginatia Lilianei nastea incaltaminte. Halatul alb Vlad se ridica de la birou si ia loc pe pat, mai aproape de mama lui si de cele doua asistente. Dintr-o gramada de adeverinte si hirtii, scoate o radiografie. A fost dis-de-dimineata la stomatolog. Obrazul sting ii e vizibil umflat. Cu o seriozitate profesionala, priveste plansa la lumina care nu se sfieste sa patrunda in incapere printre frunzele florilor din ghivecele de pe pervaz. Ii descrie mamei sale diagnosticul dat de medic, conchizind cu un „nu e nimic grav“, care imita perfect barbatul in halat alb imaculat pe care l-a privit cu atita admiratie la inceputul zilei, in cabinetul stomatologic. Pasiunea pe care o are fata de medicina si-a alimentat-o singur, rasfoind cartile vechi imprumutate de la biblioteca sau cumparate la reducere de la vreun anticariat. Pentru Bacalaureat se va pregati tot singur. „Toti colegii lui fac meditatii. Si el ar fi facut, daca am fi avut bani... Asa, trebuie sa se descurce cu fortele proprii“, adauga, trist, Liliana, in vreme ce fiul ei continua sa priveasca fascinat radiografia, analizind-o serios, captivat. Din spatele sticlei unei vitrine il priveste cu mindrie cel care in urma cu ani buni a fost primul sau pacient: un ursulet de plus, cu ochii din nasture si un zimbet cusut pe bot.

comments powered by Disqus