Credința Mitropolitului Bartolomeu

Se împlineşte un an de când Mitropolitul nostru Bartolomeu Anania s-a mutat în eternitate. Cu multă nostalgie, dragoste şi recunoştinţă ne gândim la el. Ne gândim şi este greu să alegem dintre darurile primite de la Dumnezeu pe cel mai mare.

A fost un om de cultură, teolog, scriitor, slujitor al Bisericii, luptător împotriva sistemului comunist totalitar, mărturisitor în temniţele acestui sistem şi câte alte daruri n-a avut.

Cred însă că la temelia tuturor acestor daruri a stat o credinţă puternică. O credinţă pe care trebuie să i-o urmăm. În cele mai critice momente, această credinţă îl făcea ferm şi era de neîndoit. Când apăra o cauză, o apăra până la capăt, cu orice risc.

Şi-n faţa „marii treceri” această credinţă îi dădea seninătate. Când, în preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 2010, ne sfătuiam cum să-i serbăm cea de-a 90-a aniversare, a discutat cu drag dar, la urmă, a arătat cu mână în sus şi a spus: dacă va vrea El.

Şi voinţa Lui a fost să-l cheme cu puţin timp înainte. Noi n-am mai putut sărbători cea de a 90-a aniversare, ci l-am condus cu multă tristeţe la locul de odihnă.

Acum, când se împlineşte un an de la plecarea lui şi-l pomenim cu mult drag, gândindu-ne la îndemnul Sfântului Pavel, ne întrebăm pe care dintre virtuţi ar trebui să i-o urmăm? Cred că acea mai importantă este credinţa.